Aparitia autostrazii a insemnat si inceputurile dezvoltarii Peruului, care avea nevoie disperata de drumuri practicabile pentru circulatia si exportul bunurilor de pret din minerit, agricultura, pescuit si, mai cu seama, celebrul aur alb - guano.

Peisajul care te intampina este dezolant, deoarece aici ne intalnim cu cel mai arid desert al lumii – Atacama. Aici nu ploua aproape niciodata, nu creste nici macar un cactus si tot ce vezi pe o intindere nesfarsita este desertul marginit de ocean. Din loc in loc, apar niste constructii abandonate fara geamuri sau usi in mijlocul pustiului desert.

Ne deplasam cu Cruz del Sur, o companie privata de transport care duce transferul cu autocarul la un alt nivel. Autobuzele - toate double deck-uri - au fotolii rabatabile complet, este un steward la bord care serveste mancare, intrarea se face doar pe baza de pasaport (suna familiar?) si chiar exista si o toaleta functionala. Este cel mai bun, rapid si confortabil mijloc de deplasare pe distante lungi in Peru. Ajunsi in Paracas, la un mic golfulet la Oceanul Pacific aflat in rezervatia naturala cu acelasi nume, simtim ca micul orasel nu are nimic spectaculos in afara de o gara mica si moderna si trei hoteluri mai rasarite. Insa ceea ce gasim la 30 de minute in larg ne va lasa cu gura cascata!

Pe la 8 dimineata, suntem gata de plecare pe niste barci, incotosmaniti cu veste de salvare si albi pe fata de la cremele solare folosie. La zece minute de tarm, observam formatiunea Candelabrul (un desen pe nisip de dimensiuni mari al carui autor ramane necunoscut). Aici, radem cu totii de teoriile nascute din imaginatiile prea bogate ale fiecaruia. In sfarsit, zarim si Insulele Ballestas, un grup de insulite mici crescute in mijlocul oceanului, albe de la vestitual guano produs de cormoranii care stapanesc insulele. Aici, impinsi de curentul rece Humbolt, isi fac veacul lei de mare, pinguini Humbolt si pasari felurite (cormorani, pelicani peruvieni, boobies si alte specii greu de tradus in limba romana). De indata ce dam ochii cu vietuitoarele marine, uitam cu desavarsire de ghid, de explicatii si incepem sa pozam simpaticele animalute care, obisnuite sa fie vedete in fiecare zi, par neperturbate de frenezia noastra. Dupe zeci de „Wow!” si „ce draguuut!”, ne linistim si noi si ghidul isi poate continua explicatiile, capitanul face minuni manevrand barca atat de aproape ca am putea sa prindem leii de mustati. Suntem cuceriti! La intoarcere insa toti eram linistiti revazand parca prin ochii mintii ce tocmai traisem, iar eu incercam din rasputeri sa imi intiparesc imaginile in memorie pentru totdeauna.

A doua parte a zilei, optam cu totii pentru o excursie optionala in Rezervatia Naturala Paracas. Aceasta rezervatie cuprinde desertul „fara nume” caci, desi face parte din desetul Atacama, guvernul chilian, care are drepturile de autor pe acest nume, refuza sa recunoasca si portiunea peruana. Ghid ne este Luis, un adevarat om al desertului, pasionat de fenomenele naturale contradictorii din acest desert. Ne poarta astfel intr-o calatorie a simturilor in care vedem, simtim, pipaim si chiar gustam cristalele de sare din desert. Ne explica de ce ne este frig desi soarele arde, de ce, chiar daca este vant nisipul, nu se ridica de jos si cum el a vazut ploaia O SINGURA DATA IN VIATA!

Atat ghidul, cat si desertul ne-au fascinat, iar, in acea seara, am adormit cu totii cu zambetul pe buze, savurand din plin emotiile acelei zile.