...dupa 12 ore de zbor si mai bine de 20 de la plecarea din Bucuresti, ajungem la destinatie. Spre hotel, ghidul local ne explica in mare despre Lima, despre inceputurile orasului, despre milioanele sale de locuitori si problemele metropolei care vin la pachet cu aceste milioane - trafic infernal, saracie si somaj. Am facut o ora pana la hotelul nostru situat in Miraflores, cartier considerat cel mai sigur pentru turisti si mai frumos. Insa in afara de promenada superba de la malul oceanului, mallul aflat aproape pe apa si Parque de l’Amore, Miraflores m-a buimacit cu traficul infernal si haotic, cladirile construite in nestire si agitatia de pe strazi. Am vrut sa gust putin experienta autentica plimbandu-ma singura pe strazile din Miraflores. Cred ca asa reusesti cel mai bine sa te conectezi asupra unei tari/ unui oras sau culturii cu adevarat - plimba-te de capul tau, cu o harta in mana, deschide ochii bine, ridica-i spre cer sau, dupa caz, spre cladirile ce acopera cerul, simte izul orasului si cauta fata oamenilor.

In Lima, oamenii se grabeau care incotro si puteam sa jur ca traiul nu este deloc usor in aceasta metropola cenusie. M-am ratacit. Asa mi se intampla intotdeauna si incep sa ma intreb daca nu o fac dinadins de dragul adrenalinei. De data asta, m-a coplesit si, desi ma abatusem putin, strazile perfect drepte si cvartalele identice m-au pus in dificultate. Insa cu putin ajutor de la trecatori, mi-am regasit drumul spre hotel. In Lima, am stat doua nopti si am avut timp sa vedem cele mai relevante obiective turistice ale sale: Situl Hualca Pucllana, El Parque del Amor (ce aminteste putin de Parc Guell din Barcelona), centrul istoric cu Plaza de Armas si Catedrala crestina (construita pe cel mai mare templu al incasilor cu scopul de a zdrobi credintele autohtone). Pizzaro a lasat o mostenire amara peruanilor caci, in spatele discursului tuturor ghizilor despre radacinile lor multiculturale si mixte, ghicesc la fiecare pas indicii ale unui repros nerostit la adresa crudei stapaniri, anilor grei de colonizare, profanarea templelor zeitatilor locale si siluirea femeilor. Pizzaro a fost si parintele peruanilor si calaul populatiei quechua si aymara. De departe, Muzeul Larco mi-a placut cel mai mult: am vazut cele mai mari colectii de artefacte pe care am avut ocazia sa le vad pana acum, mii de exponate de ceramica, bijuterii si tesaturi de sute de ani si unele datand de mai bine de 1000 de ani.

Relicve ale unor civilizatii enigmatice, ezoterice, care cu fiecare lucru descoperit nasc mai multe intrebari decat raspunsuri. M-au fascinat si puteam zabovi cu orele in micul, dar atat de compactul muzeu privat. Iar, daca inauntru aveai parte de o calatorie in timp, afara, in curtea muzeului, te astepta o incursiune in bucataria peruana. Museo Larco Café & Restaurant te intampina cu umbra, verdeata, detalii chic si mancare dumnezeiasca. Muzeul mi-a dat impresia, pentru prima data in doua zile, de autentic si o promisiune ca voi ajunge sa indragesc Peru.