...cu o intarziere de doua ore, decolam cu WizzAir spre Bucuresti, aeroportul Otopeni. Desi au trecut mai mult de cinci ani de cand nu am mai zburat, mirosul avionului imi trezeste instant amintiri indepartate cu colegi tineri si uniforme roz, cafele baute dimineata la 4 cu ochii lipiti de somn si pasageri frecventi carora ajungeai sa le cunosti tabieturile. Dar dorul de duca si noul nu ma lasa sa fiu prea nostalgica, iar fluturasii care traiesc la mine in stomac se agita frenetic ca de fiecare data cand plec undeva. Este adrenalina pura, anticipatia si nerabdarea cumulate cu o doza de anxietate pentru ca, pentru prima data, voi fi responsabila de opt oameni. Si nu aici, in Clujul atat de familiar, ci undeva departe, pe un taram strain, dar magic – Peru.

Hotelul Rin din aeroportul Otopeni este confortabil, insa nervii mei sunt intinsi la maxim, la 4:10 fix eram in aeroport, cu documentele de calatorie in brate si cu un zambet pe fata – doar, doar voi reusi sa imi recunosc turistii de care voi avea grija in urmatoarele 15 zile. Si, incetul cu incetul, isi fac aparitia, punctuali si somnorosi, la randul lor, cele patru familii cu care voi imparti drumul lung ce ne asteapta. Dupa introducerile de rigoare si schimburile fugare de asigurari ca ne-am luat tot ce era necesar pentru o asemenea calatorie, am pornit! Zborul KLM din Bucuresti spre Amsterdam a fost tacut, multi incercau sa recupereze orele pierdute de somn motaind pe scaun. Insotitorii de bord m-au fascinat si nu puteam sa imi dezlipesc ochii de la o doamna respectabila care nu putea sa aiba mai putin de 60 de ani! Si eu care credeam ca la 30 de ani cariera unei insotitoare de bord e pe butuci!

Ajunsi in Amsterdam, ne-am regrupat si, dupa ce am gasit poarta unde urma sa ne imbarcam spre Lima, fiecare si-a cautat sa isi omoare timpul in aeroportul care are de toate. Pentru ca imi plac oamenii, de multe ori stau si ii observ, iar un aeroport este locul in care people-watching este thrilling. Micutii asiatici zgomotosi langa masivii nordicii europeni taciturni si ursuzi, barbati bine in costume scumpe alaturi de tineri backpack-eri ce nu au vazut apa de zile bune sau cupluri de honeymooners ce isi zambesc si se sorb din priviri in drum spre vreo insula suficient de exotica. Fiecare dintre ei se indreaptau, unii alergand sau altii mai agale, spre ceva - spre casa, spre vacante, spre munca - absorbiti in lumea lor, gandurile si muzica din casti, trecem unii pe langa altii fara sa ne vedem...

La poarta de imbarcare, la ora stabilita, ne incolonam alaturi de celelalte sute de oameni ce se indreapta spre capitala Perului - Lima. Zborul dureaza 12 ore – lungi, chinuite de lumina si de scaunele inguste. Profit de timp pentru a mai citi pe ultima suta de metri despre tara spre care ma indrept, ce reprezenta o enigma pentru mine in ciuda orelor de cercetare dinainte. In rastimpuri, ma preocup de soarta companionilor mei – care, asemeni mie, faceau fata stoic lungului zbor. In Lima, ajungem seara si, la iesirea din aeroport, ne loveste caldura si umezeala locului. Abia acum simtim ca ne aflam in vacanta.